Pico Ruivo PR1

Acest articol este disponibil și în limba engleză (ENGLISH).

Pico Ruivo (1861m) este cel mai înalt vârf din Madeira (traseul PR1).

Primul contact adevărat cu insula, pe lumină, a fost acela din dimineața plecării către Pico Ruivo. Madeira mi s-a părut chiar mai cochetă decât insula Tenerife pe care o vizitasem cu un an înainte. Infrastructura lor este atât de complexă, cu autostrăzi, tuneluri unul după altul, viaducte, încât stai și te întrebi cum de acolo a fost posibil să construiască așa ceva, ținând cont de relief, iar în țara ta de origine (România) e greu să termine un tronson de câțiva kilometri de autostradă în zona de câmpie.

După ce am trecut pe lângă Monte, o suburbie din Funchal, apoi printr-o zonă afectată de foc unde copacii erau golași și cu trunchiurile arse din pricina unor incendii mai vechi, am ajuns la Vereda do Areeiro în jur de ora prânzului. În depărtare se vedea o mare de nori albi și pufoși deasupra oceanului și un parc eolian cocoțat pe un platou de munte. Mulți oameni spun că Vereda do Areeiro, unul dintre punctele de plecare către Pico Ruivo, este un loc spectaculos din care să privești apusul.

Am parcat mașina lângă stația radar și am pornit pe traseu spre Pico Ruivo. Am ales traseul galben (O), mai dificil decât cel roșu (E), având însă o lungime mai scurtă (6.1km). Pe prima porțiune a traseului ne-am oprit de nenumărate ori să facem poze și să admirăm norii care își croiau drum printre crestele ascuțite și golașe ale munților.

Traseul este amenajat, bine întreținut și constă în numeroase succesiuni de trepte (metalice sau din pietre), tuneluri, urcări-coborâri. În tunelurile mai lungi poate fi nevoie de lanternă.

Dificultatea traseului este medie spre dificilă, depinzând de condiția fizică a fiecăruia. În condiții de vreme însorită traseul nu este greu. Pe ploaie și vânt însă, totul se poate transforma într-o provocare pentru că pietrele alunecă și te poți dezechilibra de la rafalele de vânt. Am prins toate condițiile acestea, deloc plăcute, pe drumul de întoarcere.

Nu am găsit multă vegetație pe traseu poate și pentru că era sezonul de iarnă. Munții erau pe alocuri îmbrăcați în mușchi și plante mici, iar suculentele de diverse dimensiuni creșteau pe stâncile verticale, dându-le un strop de culoare.

După ce am trecut de Ninho da Manta și Tunel do Pico do Gato, peisajul s-a schimbat și am ajuns într-o zonă cu copaci uscați. Siluetele lor albe și norii care ajunseseră deja la nivelul nostru și acaparau treptat totul, dădeau peisajului un aer mistic. A fost partea din traseu care mi-a plăcut cel mai mult și care mi-a întărit totodată convingerea că vremea se poate schimba în câteva momente. Crengile albe arcuiau pe deasupra potecii din pietre, conducându-ne foarte aproape de vârf.

Am ajuns inițial la o cabană unde se putea dormi, situată la 0.5km de Pico Ruivo. Nu ne-am oprit acolo pentru că ne grăbeam să ajungem pe vârf.

Sus pe platou am fost întâmpinați de o vreme destul de înnorată care pe de o parte nu ne-a permis să vedem foarte mult în zare, pentru că totul era învăluit în nori, iar pe de altă parte ne-a arătat în toată splendoarea lui fenomenul Gloria. Acesta este un fenomen optic și constă în proiectarea umbrei unei persoane sau obiect pe un nor sau o zonă cu ceață.

În câteva momente, deja totul era alb în jur și a început să burnițeze. Am pornit în pas alert la vale, sperând să găsim ceva cald de mâncare la cabana pe lângă care trecusem. Nu am avut noroc, așa că am plecat mai departe. Vreme de mai bine de o oră ne-a însoțit o ploaie măruntă. Trebuia sa fim atenți pentru că pietrele/scările alunecau. Însă dacă te țineai bine de balustradă și pășeai cu atenție, erai în siguranță. Treptat a ieșit și soarele, însă ne aflam din ce în ce mai aproape de asfințit. Lumina care cădea pe stânci era foarte caldă, numai bună de poze, motiv pentru care rămâneam de fiecare dată în urmă pentru a poza peisajul, trebuind apoi să alerg ca să îi prind pe ceilalți din urmă.

Ar fi fost drăguț să petrec mai mult timp la poze pentru că lumina se schimba de la un minut la altul și peisajul căpăta diverse fețe, însă noaptea avea să pună în curând stăpânire și ar fi fost ideal să ajungem cât mai repede la mașină.
Nu s-a întâmplat așa și întunericul a învăluit repede împrejurimile. M-am mai oprit o singură dată pe drum când în zare se vedea marea de nori și imediat deasupra lor o linie sângerândă a asfințitului, apoi am pornit în pas alert.

Vremea începuse să fie mult mai rece, bătea un vând tăios care în porțiunea de crească expusă se resimțea foarte rece, aproape de 0°C. Am pornit lanternele ca să ne asigurăm că pășim în siguranță pe scările de pe traseu. Deja la un moment dat, dacă nu țineam bine de telefon și nu eram fermă pe poziție, vântul putea sa îmi zboare telefonul din mână și să mă dezechilibreze.

Într-un final am ajuns cu bine înapoi la mașină. Termometrul arăta 7°C. Aceea avea să fie cea mai intensă și mai lungă drumeție din Madeira. După antrenamentul fizic intens de 8h din acea zi am luat cina la restaurantul Taj Mahal din Funchal.

Urmăriți în continuare postările #IDRTravel pentru a descoperi multe alte locuri frumoase de pe pământ.

Să fie zâmbete,

Bianca